marți, 13 iunie 2017

Comori ale neamului - Manastirea Ciolanu

Dintotdeauna mi-au placut manastirile vechi. Nascute din duhul poporului roman, sunt locuri incarcate de istorie, traditie si rugaciune neincetata. Muzee vii ce poarta amprenta trecutului, respirand inca tainic, rasuflare de viata pentru viitor. Ne intalnim cu stramosii nostri, cu sfintii si cu valorile de altadata pe care patina timpului nu le-a degradat, ci dimpotriva, le-a conservat si le-a crescut frumos. Vetre identitare si spirituale de mare pret ce vegheaza inca la tampla tarii pentru demnitatea noastra, talcuind povestea de peste veacuri a neamului romanesc. Monahii au scris-o cu litere nesterse chiar in inima acestui neam.
Manastirile sunt ancorele care ne tin in loc atunci cand viata noastra zburda in nestire pe cai straine, sunt scari care ne poarta la cer si ferestre prin care lumina sfanta se pogoara in suflete noastre. In imediata vecinatate a Taberei de Sculptura Magura, Manastirea Ciolanu, una dintre cele mai importante manastiri din zona Buzaului, incanta de secole privirea si inima oricarui pelerin crestin ce are drum in aceste tinuturi.


Biserica de caramida pe care o vedem astazi s-a construit intre anii 1580 si 1589, pe ruinele unui vechi schit avand hramul Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, de catre Doamna Neaga, sotia domnitorului Mihnea Turcitul. In anul 1625 a fost inchinata Manastirii grecesti Dusikon din Rumelia, motiv care a dus la saracirea sfantului lacas. Averile manastiresti s-au redus considerabil, insa, in ciuda tuturor vicisitudinilor, viata monahala si-a urmat cursul firesc. Rugaciunea nu a incetat in aceste locuri si dovada ca a fost ascultata a venit intre ani 1764 si 1766, cand staretul Manastirii Poiana Marului, Cuviosul Vasile, a trimis ucenici si a reorganizat viata monahala dupa cea atonita. Obstea a ajuns curand sa numere aproape 100 de vietuitori.
Din initiativa Episcopului Chesarie al Buzaului, intre 1825 si 1828 se construieste in imediata apropiere un nou lacas, mai mare, avand ocrotitori pe Sfintii Apostoli Petru si Pavel. Pictura impresioneaza si astazi. Pictorii acestui lacas, Nicolae Teodorescu Pitarul si nepotul sau, bine-cunoscutul Gheorghe Tattarescu, odihnesc somnul de veci in acest loc incarcat de frumusete si spiritualitate. Greu incercata in vremuri de razboi si instabilitate, manastirea a tinut neintrerupt firul vietii duhovnicesti.
Intre ani 1997 si 2003, la Ciolanu a functionat Seminarul Teologic Liceal Ortodox Monahal Grigorie Palama, infiintat de IPS Epifanie al Buzaului. In muzeul manastirii pot fi admirate mai multe obiecte de cult, manuscrise de carte veche romaneasca, manuscrise filocalice si de muzica psaltica, icoane. In Biblioteca Academiei Romane se pastreaza primul exemplar al Tetraevangheliarului lui Coresi, tiparit la Targoviste (1560-1561) si gasit in Manastirea Ciolanu. Moastele mai multor sfinti aduse din Grecia in 1830 sunt motiv de pelerinaj la Manastirea Ciolanu, pentru inchinatori pe parcursul intregului an.
- Sfantul Eftimie - 20 ianuarie
- Sfantul Neofit - 21 ianuarie
- Sfantul Trifon - 1 februarie
- Sfantul Haralambie - 10 februarie
- Sfantul Mare Mucenic Gheorghe - 23 aprilie
- Sfantul Acachie - 7 mai
- Sfantul Pantelimon - 27 iulie
- Sfanta Cuvioasa Parascheva - 14 octombrie
- Sfantul Mercurie - 25 noiembrie
- Sfantul Ignatie - 20 decembrie
Putin peste 10 vietuitori, monahi inteleptiti si tineri bravi, nefatarnici, slujesc cu nemarginita liniste. O oaste mica, dar puternica se lupta zi si noapte sa tina randuiala inceputa de stramosii nostri cu multe secole in urma.
Un micut cimitir aminteste osteneala lor. Stim prea bine sau ar trebui sa stim ca si caderea, si ridicarea unui neam de la Dumnezeu vine, prin urmare, ar trebui neincetat sa staruim, sa luptam chiar pentru intretinerea si pastrarea vetrelor monahale din tara noastra si de pretutindeni.
Sa urmam cu toata inima avertismentul Sfantului Ioan Gura de Aur: Nimic nu supara mai mult pe Dumnezeu decat dezbinarea Bisericii! Chiar de am savarsi mii de fapte bune, noi, cei care sfaramam pleroma bisericeasca, nu suntem mai putin vrednici de pedeapsa decat cei care au rastignit Trupul Sau. Neamul romanesc a luat fiinta si s-a intarit dintotdeauna in Ortodoxie, de aceea manastirile raman mereu comorile noastre cele de pret.











vineri, 28 aprilie 2017

Castigul - o himera pierzatoare de suflete

Constat cu tristete ca in Romania au luat o amploare deosebita pariurile si jocurile de noroc. Sunt tot mai dese cazinourile, salile de jocuri, casele de pariuri, loteriile... si altele de acest gen. Niste iaduri tulburatoare a caror seva si putere are la baza slabiciuni umane si neputinte. Toata lumea pariaza ca stie, pariaza ca va castiga, pariaza ca a inteles jocul. Jocul esti chiar tu, iar in joc este sufletul tau. Tu risti cu buna stiinta sa pierzi. Totul e o loterie, un vis nebun de imbogatire rapida si fara efort, o himera dupa care multi alearga.
"Noroc" sta pe buzele tuturor. Castigul, aprinzatorul de patimi, imediat devine un magnet ce teleghideaza vointa omului spre pierzare. A devenit scopul principal al vietii care promite bunastarea. E ca un borcan cu miere in jurul caruia se aduna roiul dorintelor si nazuintelor multora, deoarece totul se reduce la "a avea". Iar daca nu avem, suntem nefericiti. Uneori e chiar trist si nu e deloc de condamnat. E greu sa traiesti in lipsuri, sa te framanti ca nu ai ce pune pe masa sau ca nu ai cum sa-i asiguri copilului tau un trai decent.
Problema este atunci cand ai de toate si nimic nu te satura, cand zilnic pretentiile tale cresc, cand vrei, si vrei intruna, iar nemultumirea ta creste direct proportional cu avutul tau. Teoretic, bogatia ar trebui sa aduca pace, insa de cele mai multe ori ea aduce neliniste, grija si nefericire. Lacomia ne-a intunecat mintile, ne-a dezumanizat. Toti am fost creati cu o fire buna, caci suntem fii ai lui Dumnezeu, care ne-a facut buni, dupa chipul si asemanarea Sa. Asa cum un pom face toate roadele la fel, asa si noi, fii ai aceluiasi creator, suntem la fel. Ca am ajuns bubosi si viermanosi pe parcurs este doar pentru ca am imbratisat pacatul, ni l-am impropiat si l-am facut parte a firii noastre. Am dezertat din Lumina si ne-am dus spre umbra, chiar in intuneric. Ne-am facut prin voia noastra libera fiii Celui cazut din Lumina cea de Sus.
Pofta de avutie usor dobandita este radacina multor patimi. Oameni dominati de pacat cauta calea usoara spre succes. Putin de aici, putin de dincolo, mai o fenta, mai o teapa, inselaciuni, minciuni, un pariu, o alba-neagra si gata. "Binele" s-a instalat! Un bine insulator, care ucide sufletul, un vierme ascuns in inima ce creste neincetat. Viciul devine stapanul omului si inlantuieste pana la epuizare. Stoarce pana la ultima picatura. Cu radacini solide in inima, creste si stapaneste intreaga fiinta. Omul isi pierde libertatea. Cazinourile, salile de jocuri, casele de pariuri au devenit inchisorile a mii de suflete. Dorinta de imbogatire a pus catuse grele pe vointa omului. Biruiti de rau, oamenii se fac tot mai rai, uitand de dragoste, blandete, rabdare, dreptate, pace... etc. Robii viciilor acestei lumi au uitat ca bogatia sta cu adevarat in fapte bune, in iubire si in intelepciune. Si avertizeaza Mantuitorul: Unde este comoara ta, acolo este si inima ta (Matei 6, 12), dar surzii lumii nu aud. Orbiti de castig, nu vad Lumina.

vineri, 7 aprilie 2017

Sfintii - prietenii, ocrotitorii si invatatorii copiilor nostri

Am inventat pentru copiii nostri fel de fel de personaje fantasmagorice cu puteri miraculoase. Asistam la rescrierea povestilor si a basmelor in concordanta cu noile pretentii ale pietei. Fat Frumos calare pe cal alb s-a demodat, iar Alba-ca-zapada si Cenusareasa nu mai sunt fetele simple, oneste si harnice care pun osul la treaba la nevoie si care se indragostesc de print la prima vedere. Acum se promoveaza personajele puternice, independente, versate, razboinice, dominante, care rezolva orice problema cu mare usurinta. Personaje lipsite de bunatate, inocenta, puritate, naivitate, dar care au intocmai atributele diavolului.
Acestea alimenteaza o conceptie total straina de realitate, dar induc notiunea de mentalitate moderna. Adultii contureaza, modeleaza si influenteaza comportamentul copiilor. E primejdios a lasa educatia la voia intamplarii sau la cheremul societatii. Dupa o copilarie petrecuta intre confuzie si imoralitate, lipsita de afectiunea parinteasca, adolescentul are toate sansele sa devina sclavul retelelor de socializare. In era digitala, valorile sunt complet rasturnate. Adesea, agresivitatea se traduce prin personalitate puternica, un must have al zilelor noastre. Copiii nu mai stiu de sfanta simplitate, deoarece parintii nu mai cred in simplitate. Copiii nu mai stiu de Dumnezeu, deoarece parintii nu-si mai gasesc mangaierea in Hristos. Datoria de a creste copilul in Adevar este o binecuvantare salvatoare, insa ceata lumii ne-a acoperit intru totul ochii si am orbit trupeste si sufleteste. Nu vedem cu ochii si nu simtim cu inima dincolo de scena lumii pe care noi insine am ajuns marionete. Jucam rolul principal in drama globala, care inghite suflete. Suntem actori de Oscar in goana dupa un loc fruntas in infern.
Am pierdut de mult masura Cerului si ne perpelim ca pestii pe uscat pentru un loc in iad, tinand cu orice pret sa-i tragem jos si pe copiii nostri. Ii taram dupa noi pentru ca nu mai stim directia in care trebuie sa-i ducem. Daca reperul nostru ar fi Dumnezeu, iar Sfanta Scriptura ar fi permanent ghidul vietii noastre am sti: Si aduceau la El copii, ca sa-Si puna mainile peste ei, dar ucenicii certau pe cei ce-i aduceau. Iar Iisus, vazand, S-a mahnit si le-a zis: Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, caci a unora ca acestia este Imparatia lui Dumnezeu. Hristos este mereu directia, El este Calea, Adevarul si Viata, El e Lumina Lumii, pe care ar trebui sa o urmam cu orice pret. El e modelul suprem. Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu si Sfintii sunt mereu modele de urmat pentru noi si mai ales pentru copii. Ei sunt ocrotitorii reali, prietenii si invatatorii copiilor. De ce nu putem sa ne scolim din sinaxare?
De ce tot inventam povesti cu supereroi si printese cand adevaratii eroi ai lumii acesteia sunt sfintii? Ei cu adevarat au biruit lumea si salveaza pe multi care indraznesc si le cer ajutorul. Citeam in vietile sfintilor intamplari minunate care ar putea bucura si educa in cel mai placut mod. Invataminte sfinte, utile la orice varsta, surse nesfarsite de emotii. De exemplu, aceasta istorioara din viata Sfantului Gherasim de la Iordan: Aflam ca intr-o zi, pe cand mergea prin pustia Iordanului, a intalnit un leu fioros care ragea cumplit din cauza ca ii intrase in laba un spin. Sfantul Gherasim ii scoate spinul si din acel moment leul nu-l mai paraseste pe Cuvios, il urmeaza pretutindeni, ca un adevarat ucenic. In acel timp, la manastire, Parintii aveau un catar cu ajutorul caruia aduceau apa de la raul Iordan. Cuviosul Gherasim l-a pus pe leu sa il pazeasca pe catar. Leul indeplinea cu bucurie aceasta sarcina. Insa, intr-o zi, leul s-a departat cam mult de catar si a adormit. Cativa negustori, trecand cu o caravana de camile pe acolo si vazand catarul singur, l-au luat si si-au continuat drumul. Cuviosul Gherasim, vazand ca lipseste de la manastire catarul si crezand ca leul l-a mancat, i-a spus acestuia: "Lucrul pe care il facea catarul il vei face tu, slujind trebuintele manastirii“. Si leul s-a facut de indata ascultator si cara zi de zi apa de la Iordan pentru manastire.
Dupa o vreme, negustorii s-au intors pe acelasi drum. Si pe cand treceau Iordanul, s-au intalnit cu leul care implinea lucrul catarului. Negustorii, vazand leul, s-au speriat si au fugit. Leul a luat catarul de frau si s-a intors la Sfantul Gherasim si cu cateva camile. Cuviosul Gherasim s-a bucurat de cele petrecute, nu atat pentru ca isi recuperase catarul, ci mai ales pentru faptul ca a cunoscut ca leul nu a mancat catarul. Cuviosul Gherasim l-a eliberat pe leu de sarcinile pe care le primise.
Si nu numai cuviosii ajunsi la varsta intelepciunii pot fi exemple pilduitoare. Unii sfinti din pruncie au aratat dragoste de Dumnezeu si au raspuns chemarii Lui in cel mai inocent si sincer mod. Sfanta Cuvioasa Parascheva de la Iasi, Sfanta Filofteia de la Curtea de Arges si multi altii. Eu indragesc foarte tare o povestioara din viata Sfantului Onufrie, pe care o gasesc numai buna de impartasit celor mici. Fiu de imparat dus la manastire din frageda pruncie. La varsta de sapte anisori, adeseori se ducea la trapeza si, cerand cate o bucatica de paine, se ducea in tinda bisericii, unde era zugravita icoana Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu, care tinea pe mainile ei pe Domnul nostru Iisus Hristos. Deci, apropiindu-se Onufrie de icoana, fiind fara de rautate si cu nestiinta sfanta, vorbea ca si cu un viu cu Pruncul Hristos zugravit pe icoana si graia astfel: „Şi Tu esti mic precum sunt si eu, insa eu ma duc la trapeza, cer paine la trapezar si mananc, iar Tu nu mananci niciodata. Pentru ce te chinuiesti asa, nemancand nimic? Iata, primeste partea mea si mananca. Iar pruncul Hristos Cel inchipuit pe icoana, ca şi cum ar fi fost viu, intindea manuta Sa si lua painea din mainile lui Onufrie, care il vedea pe El ca si cum o manca.
O minune ca aceasta facandu-se nu o data, nici de doua ori, ci de multe ori, si trapezarul vazand pe prunc luand painea adeseori a inceput a-l pandi sa vada ce face cu painea si unde o duce. Deci, vazandu-l ducandu-se cu painea la biserica, a mers dupa dansul mai de departe si, ajungand la usa tindei, a vazut facandu-se minunea cea mai sus aratata si s-a inspaimantat foarte. Dupa aceea, ducandu-se, a vestit Avvei si tuturor celorlalti monahi mai sporiti in fapte bune, care, auzind o minune ca aceasta, s-au inspaimantat cu totul.
Atunci Avva a invatat pe trapezar astfel: Cand pruncul Onufrie va mai cere paine de la tine, sa nu-i dai, ci sa-i zici: Du-te de cere paine de la Acela Caruia i-ai dat de multe ori". Iar trapezarul, ascultand pe Avva, a facut asa precum i-a poruncit. Deci, dimineata, venind Onufrie si cerand paine dupa obicei, trapezarul nu i-a dat, ci a zis: „Du-te de cere paine de la Acela Caruia tu i-ai tot dat de multe ori. Deci pruncul, fiind flamand, s-a dus plangand catre icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si a zis catre Pruncul Hristos, Cel inchipuit pe icoana: Trapezarul nu voieste sa-mi dea paine de la el, si-mi este foame; da-mi Tu de la Tine, ca si eu Ti-am dat de multe ori! Si indata Pruncul Hristos i-a dat o paine mare, frumoasa, curata, alba ca zapada si calda. Painea era atat de mare, incat abia putea sa o duca pruncul cel de sapte ani... Iar Avva, minunandu-se foarte mult de o minune ca aceea, a chemat pe toti monahii si le-a aratat acea paine minunata.
Sunt doar cateva exemple minunate pe care le indragesc, insa sinaxarul e plin de sfinti a caror vieti sunt extrem de placute si de mare trebuinta copiilor. Daca noi am rasfoi macar din cand in cand Vietile Sfintilor, am gasi lucruri interesante, care, pictate pe tablita inimii, vor folosi traiului de zi cu zi. Semanate in ogorul curat al sufletului, acestea vor rodi multime de fapte bune si ganduri frumoase, pe care spinii si palamida lumii nu-i vor putea inabusi. Daca oglinda sufletului e curata, primeste deplin lumina Cerului, iar reflexia ar fi pe masura.
Culegem ce semanam si din pacate de multe ori semanam prost. Puterea, concurenta, lacomia nu vor genera niciodata stabilitate si bunatate. Cultivare "eu"-lui dusa la extrem aduce cu sine nevoia acuta de afirmare si de indreptatire. Sfintii au ajuns sfinti datorita smerenie. Aceasta inalta cel mai mult pe om. Sfintii savarseau cu adevarat minuni si savarsesc si astazi pentru oricine cere ajutorul.
Au vindecat si inviat oameni, au mers pe ape si prin foc, au imblanzit animale, si cate si mai cate, insa niciodata nu s-au mandrit cu darul lor. Cei mai multi au trait in simplitate si saracie desavarsita. Sfantul Ilie a fost hranit de un corb, Sfanta Teodora de la Sihla nu avea nici macar haine si era hranita de pasari, iar Sfantul Dimitrie a renuntat la un papuc mergand vreme de trei ani descult, dupa ce din greseala a calcat intr-un cuib de pasare si a omorat puisorii. Stim ca preferatul copiilor este Sfantul Nicolae, insa si ceilalti pot fi indragiti de acestia daca noi stim sa le facem cunoscute vietile lor. Suntem datori sa-i pregatim pentru a fi buni crestini pentru ca i-am botezat. I-am incredintat Cerului inca de la inceputul vietii lor si suntem datori sa cultivam si sa facem sa rodeasca in inimile lor credinta. Trebuie sa-i pregatim de mici, iar acesti soldatei inzestrati duhovniceste vor sti mai apoi cum sa se raporteze la lume, la cele materiale si la semeni.

joi, 26 ianuarie 2017

Manastirea Comana, mangaiere pentru eroii neamului

Pomeneste-i, Doamne, pe toti eroii, ostasii si luptatorii romani, din toate timpurile si din toate locurile, cazuti pe campurile de lupta, in lagare si-n inchisori pentru apararea patriei si a credintei stramosesti, pentru intregirea neamului, pentru libertatea si demnitatea noastra. Asa se roaga Biserica in cadrul fiecarei Sfinte Liturghii. Pomeneste pe mosii si stramosii acestui stat care se numeste astazi Romania.
O Romanie unita, asa cum sarbatorim la fiecare 24 ianuarie, o tara pentru care multi s-au luptat si prea multi au murit de 2000 de ani incoace. Unirea acestui neam s-a castigat in grele si nesfarsite lupte, in ani de truda, in suferinte si in neincetate framantari. Rabdarea si credinta, vointa si nadejdea in Domnul au facut ca spatiul dintre Carpati si Dunare sa nu fie impartit intre marile puteri. Ca vulturii s-au napustit secole de-a randul sa ciuguleasca din rodul pamantului nostru, din truda taranului si din minunatele bogatii cu care Dumnezeu a inzestrat aceste locuri.
Stramosii nostri nu s-au dat batuti si fiecare generatie s-a aparat cum a putut. Pamantul si azi graieste despre vitejia lor. Au spus Pe aici nu se trece! si nu s-a trecut. Sangele lor striga si oasele lor nedrept ingropate nu au putrezit odata cu trecerea anilor. Sunt semne peste tot, iar generatia noastra trebuie sa le vada ca sa nu uite, copiii trebuie sa stie povestile de vitejie din care s-a nascut acest popor, care nu a atacat pe nimeni, ci s-a aparat intotdeauna. 
Pagini de istorie sunt la tot pasul, chiar daca acum traim la oras, intre malluri si blocuri. Sa nu uitam ca nu departe sunt mausoleele, cimitirele si mormintele celor care si-au dat viața pentru patrie.
In apropiere de Bucuresti putem vizita Mausoleul ridicat in cinstea eroilor cazuti la datorie in timpul Primului Razboi Mondial, in incinta Manastirii Comana care a fost Cimitir Militar la vremea respectiva. Cranii ciuruite de gloante, osemintele a peste 750 de soldati, de diferite nationalitati, sunt dovada luptelor ce s-au dat aici, langa Neajlov. In Cartea de aur a manastirii am citit impresionanta descriere facuta de arhiepiscopul Raymond Netzhammer in 1918.
Joi, 24 octombrie 1918.
In timpul celor 2 ani de ocupatie, maresalul Mackensen vine a 4-a oara sa ma ia la o plimbare cu masina. Azi vrea sa mergem spre sud, la eroii cazuti. (...) Ne apropiem de ruina care este tinta acestei plimbari. Mackensen vrea sa-i viziteze pe mortii lui. In fata ruinii si in curtile interioare, inconjurate de zidul fostei manastiri, este un cimitir de ostasi. Se lucreaza cu harnicie la terminarea acestei frumoase asezari. Soldati si civili cara cu roabe nisip si pietris pe cararile dintre morminte, iar multe fete aduc brazde de iarba pe care le asaza si le uda. Fara deosebire de nationalitate, indiferent ca sint prieteni sau dusmani, razboinicii morti sint asezati unul linga altul. Mackensen spera ca romanii vor pastra in buna stare cimitirul, fiindca si eroii lor sint ingropati aici. Maresalul se bucura ca terenul, sfintit de rugaciunile monahilor, este locul cel mai potrivit pentru mormintele eroilor.
Si asa au si facut.
Romanii au pastrat  aceasta amintire pretioasa a trecutului, iar monahii i-au pomenit in rugaciunile lor. Au mangaiat cu slujbe si rugaciuni jertfa celor cazuti pentru apararea patriei, pe malurile Neajlovului, la umbra manastirii. Din initiativa Reginei Maria si a lui Nicolae Iorga, s-a decis construirea unui mausoleu, care a fost ridicat intre anii 1926 si 1932 de catre Societatea Cultul Eroilor, pe ruinele unui fost paraclis. Osuarul de la Comana este un testament lasat Romaniei. Pentru un trecut greu avem datoria de a apara cu orice pret unitatea acestui neam.





Tot in Cartea de aur a Manastirii Comana am gasit si insemnarile Reginei Maria. Intristata de soarta soldatilor si a acestor locuri pe care le iubea mult, regina scria: Deunazi, o batalie mare s'a dat de jur imprejurul ruinelor de la Comana. La privelisti de moarte, de zbucium rasboinic si suferinta a cautat de sus manastirea mandra pe vremuri, ruinata si plina de groaza inaintea nascocirilor de astazi ale omului. Si ce ramane acum din draga veche manastire? Au nimicit oare bombele culturii ultima ei frumuseta, care ca un vis ce se pierde se tinea numai pe jumatate de vremile noastre? Cazut-a foisorul pe stalpi, cea mai scumpa podoaba a zidirii, impreuna cu atatea altele care s'au prabusit in acest rasboi mai neindurator ca toate? Cu sfasiere de inima ma intreb cati fii de mame care plang au murit singuri si nemangaiati supt umbra zidurilor ei. A inrosit sangele lor apa care asa de pasnic oglindea fata ranita de vremi a lacasului?...
Dar nu numai aici si nu numai in acele vremuri s-a murit pentru tara. Tot pamantul tarii da marturie despre repetatele atacuri care s-au abatut asupra ei.
Tot in insemnarile Reginei Maria sta scris: Nu departe de Comana este un loc al carui nume-l stie orice roman: Calugarenii, langa apa Argesului. Caci aici in zilele de mult trecute Mihai Viteazul a castigat batalia-i asupra turcilor. Povestea spune ca vitejia insasi a marelui voinic a dobandit biruinta: cu securea in mana s'a aruncat el in valmasag, raspandind groaza prin randurile dusmanului.
Munteni, Unguri, Ardeleni, ba pana si Cazaci erau sub porunca viteazului Mihai, si toti boierii tarii luptau langa dansul. In aceasta neuitata batalie multi turci de ranguri mari si-au pierdut viata, intre altii Pasa de Caramania, iar Marele-Vizir Sinan, care era mai mare peste dansii, a fost ranit si doborat jos de pe cal.
Dar o alta lupta, cu atat mai ucigasa, s'a dat ieri in jurul Calugarenilor. N'au avut inca vreme istoricii sa povesteasca amanuntul framantarilor sangeroase care zac inca ascunse in taina si in durere, nici nu putem spune astazi cati dintre vitejii nostri si-au lasat vieata pe locul acesta.
O cruce veche sta aici, innegrita si batuta de vremi, de proportii uriase: sumbra ei frumuseta m'a chemat adesea sa'i privesc laturile pline de slove sapate. Sunt randuri scrise de sus pana jos, pe o parte si pe alta, si cuvinte pe bratele rastignirii, - dar nu s'a scris inca si povestea bataliei ce am dat'o noi la Calugareni. Si eu nu stiu cine va fi s'o scrie, nici in ce cuvinte, dar un lucru, pe acela il stiu: povestea pe care un neam intreg a insemnat'o aici cu sange si lacrimi...

Cine poate spune cate vieti si cata suferinta a inghitit pamantul pentru a ramane unit? Cine poate sti cat dor si cata jale a fost pe fronturile de lupta? Cine stie cate fapte eroice nu s-au scris?
Cu greu mai intelegem astazi istoria truncheata si manjita pe care o invatam in scoli si despre care se vorbeste in presa. Istoria nu se fura. Ea este un fapt petrecut, real, a carei amintire trebuie sa ramana vie in constiinta oricarui popor. Este un important element identitar care face un neam sa existe. Inaintasii nostri au facut Romania sa existe. Sa nu uitam ca eroii nostri merita macar o lumanare si o rugaciune. Sa nu uitam ca avem o tara si o datorie pentru ea, cum spune Radu Gyr:
E jertfa lor de veacuri marturia
Ce striga din morminte pan' la noi:
Sa aparam cu ravna Ortodoxia
Si-acest pamant, de Sfinti si de eroi!










duminică, 25 decembrie 2016

Adevarata bucurie e in Hristos

Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii Lumina cunostintei; ca intru dansa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus, Doamne, slava Tie.
E vremea colindelor, a recunostintei, a faptelor bune si a rugaciunii.  Cum ne putem bucura de Craciun daca nu simtim ca adevarata bucurie e in Hristos? Doar El umple casa sufletului, aduce pace si lumina. 


El S-a nascut si pentru noi, cei de azi, si pentru cei de maine, nu numai pentru strabunii nostri, care au murit demult. E mereu actual si prezent, este singurul lucru nou sub soare, dupa cum afirma Sfantul Ioan Damaschin, adica singurul lucru nou de la crearea lumii. Adevarata bogatie se gaseste in Hristos, si mai sunt printre noi cativa care simt asa. Adevarata bogatie e in ortodoxie, e in biserica, e in sfintele taine. E greu sa mai vezi aceasta cand te-ai sufocat si te-ai pierdut deja in bogatia chiciurilor lumesti.
Ce am facut noi din Nasterea Domnului? Ce am facut din osanalele ingerilor, din colindele pastorilor si din inchinarea magilor, ce am facut din sufletele noastre pentru care s-a nascut Hristos? Ce spunem copiilor nostri care scriu scrisori mosului? Ce-i invatam sa ceara in afara de bunuri materiale, dulciuri, jucarii? Cum vibreaza sufletele noastre la primirea vestii celei mari?  
Ce reprezinta pentru noi Craciunul?
Bogatie de cadouri, lumini multicolore, decoratiuni fel de fel, targuri cu mancaruri traditionale si suvenire de sezon, mosi craciuni, reni, porci, cozonaci si globulete. Magia sarbatorilor, febra cumparaturilor si a promotiilor a pus stapanire peste Romania. Tot romanul cumpara, mananca, bea si se veseleste. De dragul marketingului, care ne educa prin orbire, de dragul prietenilor si al copiilor ies banii din buzunare si ne veselim, ca asa e traditia de sarbatori.
Bogatie si belsug pe mese si in case. Dam totul trupului, lasand sa flamanzeasca sufletul. 
Si cu toate acestea... leru-i ler soptit se aude pe la portile crestinilor, prin biserici si prin casele celor care mai au in inimi adevaratul sens al sarbatorii.
Muta-i intrebarea ce rasuna afara
Am murit degeaba, ce-ati facut din tara?
Tot in frig si-n foame, tot cu maini intinse
Pe la porti strain e, ce ne stau inchise
Leru-i ler.

Cine mai vede cu mintea si simte cu inima, cand ochii sunt orbiti de jocuri de lumini? Unde e Craciunul cel adevarat, datator de bucurie, speranta si lumina? Unde e Hristos in inimile si in viata noastra? Cat loc i-am dat, cât timp? Si daca nu pentru El, macar pentru batranii, orfanii si nevoiasi acestei tari, cat timp am alocat? 
Rasaritul cel de Sus a luminat pamantul, coborandu-se pentru ca noi, robii lumii, mincinosi si huligani sa-l facem tron in inimile noastre. Sa ne luminam si sa ne veselim intru Nasterea Sa. E frumos ca impodobim brazi si ca avem mese imbelsugate, dar sa nu uitam sa ne impodobim si sufletele cu fapte bune, cu post si rugaciune. Sa aprindem macar o mica luminita si in sufletele noastre, caci pentru noi "rasarit-a lumii Lumina cunostintei" fara de care am fi posomorati si saraci. 
Sarbatori binecuvantate, cu pace, bucurie si lumina! 

luni, 12 decembrie 2016

Din nou, despre roadele credintei romanesti in Tara Sfanta

Ernest Bernea spunea: E multa frumusete in lume, dar oamenii orbi nu o vad. Inclinarea spre a face raul e atat de puternica, incat, pentru a o invinge, a fost nevoie de marea dragoste si jertfa a Dumnezeului intrupat. In Tara Sfanta, acest lucru este mai evident ca niciunde, insa pelerinul calatoreste pentru a se intalni cu Dumnezeu, netinand cont de razboiul si de prigoana care se poate starni la tot pasul. Urcusul duhovnicesc sfideaza orice bariere, caci omul si Dumnezeu se cauta reciproc si se intalnesc mai cu seama la Locurile Sfinte. Betleem - casa painii, oras vechi ce se afla sub administratia palestiniana, cunoscut din Vechiul Testament ca fiind locul nasterii lui David, este mai ales cunoscut din Noul Testament ca locul nasterii lui Iisus. Aici se gaseste cea mai veche comunitate de crestini din lume.
Cred ca pentru orice pelerin Biserica Nasterii Domnului din Betleem este un loc special, cu o incarcatura emotionala deosebita. Nasterea mai presus de fire, atat de mult asteptata a Domnului nostru Iisus Hristos, care a primit a se intrupa ca Om, a adus atata bucurie atunci, incat ea se simte si azi in acest loc. O bucurie ce s-a propagat in timp, ramanand nealterata si neimputinata pe veci. Istoria locului este, de asemenea, grea, ca a tuturor locurilor in care s-a aflat Mantuitorul, insa, in ciuda oricaror incercari de distrugere si destabilizare, aceste locuri au ramas ca oaze ale Imparatiei Ceresti. Intr-o lume desarta si razboinica, crestinii au gasit intotdeauna pe Hristos singura paine si singura apa vie a vietii.
Biserica cea mai veche din lume adaposteste locul unde a inceput la propriu nadejdea mantuirii. Pestera Nasterii se gaseste sub biserica. Este un loc smerit si ingust, dar care emana o caldura speciala. Istoricii spun ca steaua care marcheaza locul nasterii Mantuitorului a fost donata de un domnitor al Tarii Romanesti.


Am cantat cateva colinde si timpul parca s-a oprit in loc. Stiam atatea povesti despre acest loc, dar sa fii realmente aici este coplesitor. Hristos se naste/ Domnul coboara/ Ingerii canta/ Magii il adoara/ Pastori alearga/ Ieslea inconjoara/ Mari minuni se intamplara.
Noi suntem pastorii ce vin alergand cu bucurie, noi suntem magii veniti din departare pentru inchinare, noi suntem cei pentru care S-a nascut Domnul in ieslea saracacioasa din Betleem. Biserica mare ridicata de imparatul Justinian in locul bisericii construite initial de Sfantul Constantin cel Mare adaposteste mai multe altare. Noua ne-a atras privirea in mod deosebit catapeteasma bisericii, lucrata in Tara Romaneasca, care a fost donata de domnitorul Serban Cantacuzino. Nici nu ne mai mira. Semnele recunostintei romanesti sunt la tot pasul, asa cum am vazut inca din prima zi a pelerinajului nostru. Am vizitat langa Betleem, intr-o zona arida si stancoasa, Manastirea Sfantul Sava. In acest loc au vietuit si au avut diverse ascultari mai multi calugari romani, precum Sfantul Ioan Iacob Hozevitul si arhimandritul Nectarie Banu, care dupa zeci de ani de nevointe pe Tabor s-a retras la  Manastirea Sfantul Sava pana la sfarsitul vietii. Se spune ca aici se pastreaza mai multe carti, icoane, hrisoave si alte obiecte vechi ca dovada a legaturii dintre romani cu fratii crestini din manastire.
La numai 10 km de Betleem se afla capitala Israelului, Ierusalimul - orasul pacii. Construit ca o cetate cu ziduri groase, Ierusalimul este un loc a carui istorie incepe din timpul regelui David. Am vizitat Manastirea Inaltarii Domnului de pe Muntele Maslinilor, Manastirea Pater Noster, Manastirea Dominus Flevit, Gradina Ghetsimani - Biserica Natiunilor, Biserica Mormantului Maicii Domnului, Grota Tradarii si multe alte locuri importante pentru noi, crestinii. Ierusalimul este considerat de asemenea "orasul sfant" si pentru credinciosii iudaici si musulmani. La Biserica Mormantului Maicii Domnului din Ierusalim ne-am intalnit cu parintele Anatolie Dumitrascu, un preot moldovean, care de cativa zeci de ani slujeste aici si nu vede un alt loc mai potrivit pe pamant pentru el. Se simte ca acasa si nici nu ar avea cum altfel. Maica Domnului l-a adoptat cu totul, asa cum face cu noi toti.
Parintele se bucura sa primeasca grupurile de pelerini romani care-i mai aduc vesti de acasa. Vorbeste cu mandrie de candelabrul in forma coroanei regale donat de regele Carol I si despre numeroasele sacrificii pe care ai nostri le-au facut pentru ca acest loc sa dainuiasca peste timp.


Icoana Maicii Domnului Ierusalimiteanca revarsa binecuvantari si noua, celor care precum Sfantul Apostol Toma am ajuns intr-un tarziu sa i ne inchinam. E forfota in jur si cu toate acestea se simte o pace inexplicabila. In dreptul icoanei se face liniste. Ca si cum cineva te ridica si pentru cateva clipe te strange ca intr-o imbratisare blanda. Este chiar Ea! Maicuta draga care intampina cu dragoste pe orice pelerin venit sa-i multumeasca sau sa-i ceara ajutorul pentru care Ea grabnic mijloceste. Pelerinajul nostru continua tot in Ierusalim, cu Via Dolorosa - Calea Crucii, calea cea mai plina de semnificatii.
Daca pana acum am vizitat toate cu bucurie si cu nerabdare, pe Via Dolorosa... trairea oricarui pelerin se schimba. Drumul aduce aminte de cumplitele patimiri ale Mantuitorului. Aduce aminte de necredinta oamenilor, de nerecunostinta, de inimile atat de invartosate si de pacat. Acum am ascultat in detaliu povestea celor 14 opriri, incercand parca sa vizualizam cu ochii mintii terifiantele scene.
1. Curtea casei lui Pilat (locul judecatii)
2. Pretoriul (Punerea Crucii pe umerii Domnului)
3. Prima cadere a Mantuitorului sub povara crucii
4. Intalnirea Domnului cu Maica Sa
5. Simon Cirineanul ridica Crucea
6. Intalnirea Domnului cu Veronica
7. A doua cadere
8. Intalnirea Domnului cu femeile mironosite
9. A treia cadere
10. Locul unde Mantuitorul a fost dezbracat de haine
11. Pironirea pe Cruce
12. Moartea Domnului pe Cruce
13. Coborarea Domnului de pe Cruce
14. Punerea Domnului in Mormant si Invierea.
Prin Invierea Sa, Mantuitorul Iisus Hristos ne garanteaza posibilitatea de a accede catre viata vesnica. Dobandirea vietii vesnice este scopul vietii crestine, asa cum ne spune Sfantul Apostol Pavel: Si daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica este si credinta voastra. Am pasit cu emotie spre locul mortii si al Invierii Domnului. Esti mic si plin de patimi, in cel mai sfant loc de pe pamant. Aici, unde Lumina Sfanta coboara in fiecare an, ca mai apoi sa fie impartita credinciosilor din intreaga lume. Te vezi asa cum esti, nevrednic, si multumesti ca ti-a fost dat sa ajungi sa pui mana ta acolo unde Mantuitorul a patimit, a murit si a inviat. Te gandesti cat de important este acest loc pentru omenire si cate sacrificii au facut crestinii pentru ca si tu astazi sa poti sa te inchini.
Despre evlavia romanilor manifestata fata de Sfantul Mormant se poate vorbi foarte mult. Tarile Romanesti prin domnitorii romani au trimis sute de ani ajutoare materiale catre Patriarhia Ierusalimului pentru intretinerea bisericilor din zona. Calugarii din Fratia Sfantului Mormant veneau frecvent in Tarile Romane ca sa stranga cele necesare pentru a putea face fata presiunilor impuse de asupritorii turci. Cu banii stransi achitau birurile mari. Insusi Patriarhul Ierusalimului Dositei a venit la Bucuresti in 1670 pentru a strange fonduri pentru restaurarea Bisericii Nasterii Domnului din Betleem, iar in 1686 Serban Cantacuzino sprijina refacerea Bisericii Sfantului Mormant.
Si Patriarhul Hrisant Notara al Ierusalimului a vizitat Tarile Romane, primind ajutor de la Domnitorul Martir Constantin Brancoveanu. In anul 1707 a participat chiar la slujba de sfintire a Bisericii Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti, ctitorita de Sfantul Constantin Brancoveanu. Tot la noi si pe cheltuiala domnitorilor nostri s-au tiparit mai multe carti intrebuintate in locasurile din Tara Sfanta. Manastiri importante, precum Probota, Bistrita, Polovraci, Cetatuia, Comana, au fost inchinate Tarii Sfinte si Sfantului Mormant, in special, de-a lungul vremurilor. Terenuri, vii, hanuri, o moara si mai multe pravalii din tara noastra au fost inchinate, iar sume considerabile mergeau catre sprijinirea Locurilor Sfinte.
Mai multe obiecte de pret, carti, hrisoave, vase liturgice se gasesc pana in zilele noastre ca dovada a recunostintei si evlaviei romanesti in tezaurul Sfantului Mormant. Pelerini precum Dimitrie Bolintineanu, Teodor Budara, Olga Greceanu, Gala Galaction au scris foarte frumos despre cele vizitate, incercand sa faca cunoscute si sa starneasca interesul tuturor pentru aceste locuri. In anul 1925 a fost organizat primul pelerinaj. Preoti insotiti de credinciosi au mers sa se inchine, asa cum mergem si noi astazi. Abia in 1930 s-a organizat al doilea pelerinaj, insa de data aceasta de Paste, cand pelerinii au putut participat la slujba Invierii Domnului. Astfel, credinciosii romani au putut in mod direct sa sprijine material pe crestinii aflati in mari nevoi si dificultati pe intreg teritoriul Tarii Sfinte.
Si Intaistatatorii Bisericii Ortodoxe Romane au aratat compasiune, intelegere si sprijin fratilor crestini de pe aceste meleaguri. In anul 1927, Patriarhul Miron Cristea face prima vizita pe urmele Mantuitorului, mergand in aproape toate orasele importante. Vizita a fost un bun prilej pentru a pune in discutie existenta unui asezamant romanesc la Ierusalim.
Un teren care era in discutie de mai multi ani a fost donat Patriarhiei Romane. Ieromonahul Gherasim Luca, de la Manastirea Neamt, a fost trimis in 1930 la Ierusalim pentru a face demersurile in vederea construirii unui camin romanesc. Strangerea de fonduri a fost insa destul de anevoioasa, fapt pentru care abia in 1935 s-a pus piatra de temelie a bisericii. Din cauza celui de al Doilea Razboi Mondial lucrarile au incetat cativa ani. Au urmat anii grei si plini de zbucium. Departe de tara, printre straini, printre cei de alt neam si de alta credinta, cu greu au reusit ai nostri sa tina piept incercarilor. La 28 mai 1975, pe cand arhimandritul Lucian Florea era Superiorul asezamantului, Patriarhul Justinian Marina a sfintit Biserica Asezamantului Romanesc din Ierusalim, cu hramul Sfantul Mare Mucenic Gheorghe. Dupa Revolutia din 1989 s-au realizat si alte lucrari de impodobire  a bisericii. La intrare, ocrotitoarea Romaniei Mari, nimeni alta decat Maica Domnului, vegheaza neincetat, intampinand pelerinii cu o strofa eminesciana, foarte draga sufletelor noastre:
Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase, arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor!



Spatiul interior cald si primitor este asemanator spatiilor liturgice romanesti. Catapeteasma bisericii sculptata in lemn a fost realizata la Manastirea Caldarusani-Ilfov, iar icoanele, pictura si piesele de mobilier au fost realizate tot de priceputi mesteri romani. Asezamantul este un mic coltisor romanesc intr-un cartier de ultrareligiosi iudaici. E greu de inteles cum supravietuieste. Rabdarea si dragostea personalului, evlavia pelerinilor si mila lui Dumnezeu fac acest loc infloritor si prosper. Toate locurile pe care le-am vazut vorbesc despre implicarea activa a romanilor pentru pastrarea credintei vii. Ai nostri au inteles ca direct la izvoare trebuie sa arda mai intai candela pentru ca lumina credintei sa se raspandeasca lin in toate colturile lumii. Dorinta infaptuirii pelerinajului religios exprima de fapt dorinta pelerinului de a se apropia de cele sfinte si poate fi considerat un pas in plus spre mantuire, deoarece urmarea sfintilor este conditie de baza a ortodoxiei.  Pelerinajul in Tara Sfanta impresioneaza din multe puncte de vedere, fiind o binecuvantare ce are puterea de a schimba vieti si de a intoarce la credinta pe cei rataciti.





joi, 24 noiembrie 2016

Roadele credintei romanesti in Tara Sfanta

Emotii amestecate m-au chinuit placut inainte de a pleca spre Tara Sfanta, desi nu prea stiam foarte bine la ce sa ma astept. Lucruri noi, intalnirea cu locurile pe unde a pasit Mantuitorul, oameni deosebiti si multe altele, tot se invartea in mintea mea, incercand parca sa comprime timpul ramas pana la plecare. Am pornit spre Locurile Sfinte intr-o dimineata ploioasa de octombrie, bucurandu-ma ca ma asteapta zile calduroase si pline de aventuri. Am plecat cu bucurie, ca orice pelerin nerabdator sa vada cat mai multe, insa in aerul caldut al diminetii am inceput calatoria spre alta realitate, mai putin cunoscuta mie.
Stiam ca nu au apa, ca multe neamuri si confesiuni impart aceste locuri de mii de ani, am vazut razboiul si desertul la televizor, dar lucrurile sunt altfel atunci cand le vezi cu ochii si le pricepi cu inima. Munti si vai aride, pamant stancos si dur, un singur fir de apa pentru care multi se lupta. Imediat m-am gandit la tara mea, la muntii nostri plini de bogatii, la raurile, lacurile, Dunarea si marea noastra care scalda tara din toate partile, la padurile dese si umbroase in care traiesc fel de fel de vietuitoare,  la toate binecuvantarile naturii pe care Domnul le-a revarsat peste noi cu marinimie.
Cata binecuvantare a dat Dumnezeu romanilor, lucru pentru care ar trebui sa multumim continuu. Si nu mica mi-a fost mirarea sa gasesc la Locurile Sfinte semnele recunostintei romanesti. Este uimitor felul in care romanii au dorit sa tina cerul pe pamant marcand locurile importante pe unde a trecut Mantuitorul. Discreti si nestiuti de nimeni, ai nostri au iubit, au ajutat si au impodobit aceste locuri.
Prima bucurie si dovada a implicarii romanesti am avut-o la biserica ortodoxa Sfantul Arhanghel Gavriil din Nazaret, care marcheaza, potrivit traditiei, locul Bunei Vestiri. Eram la atata distanta de casa si totusi ma simteam ca acasa. Prezenta icoanei Maicii Domnului intr-un cadru atat de familiar te face sa te simti acasa. Frescele ortodoxe pictate de cei trei frati bucovineni, Mihai, Gavril si Nicolae Morosanu, dau acestui loc binecuvantat un aer romanesc, obisnuit si placut sufletelor noastre. Intalnirea cu Maica Domnului in prezenta Sfintei Cuvioase Parascheva si a Sfantului Mucenic Ioan cel Nou, ce se afla zugraviti pe peretii din interiorul bisericii, trezeste emotii oricarui pelerin roman. In micul Nazaret, in locul in care lumea a primit cea mai mare veste, iti salta inima in piept ca esti roman. O dubla binecuvantare.





Tot in Nazaret, pe ruinele unei foste biserici bizantine, se afla astazi cea mai mare constructie din Orientul Mijlociu, biserica romano-catolică Buna Vestire, care marcheaza locul casei Sfintilor Ioachim şi Ana si a Sfintei Fecioare Maria. In semn de recunostinta, comunitati  crestine din mai multe tari au donat mozaicuri infatisand-o pe Maica Domnului. Acestea se gasesc pe zidul care inconjoara biserica.Am privit cu mandrie reprezentarea Maicii Domnului sub care se gaseste placuta pe care scrie ROMANIA. Fara lipsa de modestie am sa va spun ca este una dintre cele mai frumoase. Ocrotitoarea Romaniei, avand la picioare cateva manastiri importante din tara noastra, revarsa binecuvantari tuturor celor ce calatoresc pe urmele Mantuitorului.


Si asa, cu aceste binecuvantari in suflet, am vizitat si alte locasuri importante din Tara Sfanta. Pe Marea Tiberiadei, unde Domnul a savarsit atat de multe minuni, am avut onoarea sa ascultam imnul Romaniei si sa privim arborat drapelul nostru. Este un gest frumos, organizat de localnicii bucurosi sa primeasca oaspetii veniti din tari indepartate pentru a vedea locul in care Domnul a mers pe apa, locul Pescuirii Minunate si al multor altor minuni.


De aici se ajunge usor spre Capernaum - Orasul Domnului, Muntele Fericirilor, Migal - orasul Sfintei Maria Magdalena sau Tabgha - orasul inmultirii painilor si a pestilor. Fara indoiala, unul dintre cele mai importante locuri pe care le-am vizitat este Muntele Tabor, locul Schimbarii la Fata a Domnului. Biserica initiala a fost construita de imparateasa Elena, insa, in timp, pe ruinele bisericii s-au construit alte si alte locasuri.
In anul 1859 s-a construit biserica actuala de catre arhimandritul Irinarh Rosseti, care a imbratisat viata calugareasca la Manastirea Neamt. Indeplineste mai multe ascultari in tara, dar si la Muntele Athos, iar dupa anul 1843 vine in Tara Sfanta, impreuna cu ierodiaconul Nectarie Banul. Avea sa vietuiasca timp de 16 ani pe Muntele Tabor, cugetand la cele de Sus, nevoindu-se si rugandu-se in acest loc martor al stralucirii dumnezeiesti. Aici unde nu numai ca a pasit Mantuitorul, dar S-a si aratat ucenicilor Petru, Iacov si Ioan, arhimandritul Irinarh Rosseti hotaraste sa zideasca biserica manastirii ortodoxe a Schimbarii la Fata a Domnului de pe Muntele Tabor.
Un proiect indraznet, avand in vedere lipsurile materiale si asprimea locului. Insa temerarul roman nu se lasa covarsit de greutati si incepe constructia pe ruinele fostei bisericii. Rapus de suferinta, trece la Domnul, neterminand lucrarea, care a fost finalizata de Patriarhia Ierusalimului. Se pastreaza si astazi in interiorul bisericii mormantul cuviosului Irinarh.



Si la Iordan am gasit semne ca romanii nu numai ca au trecut pe aici, dar si ca iubesc acest loc, lasand a se putea citi in limba romana Evanghelia dupa Sfantul Evanghelist Marcu, care relateaza Botezul Domnului. Pentru noi, Iordanul este raul in care Domnul nostru Iisus Hristos, inainte de a-si incepe activitatea mesianica, a fost botezat de Sfantul Ioan Botezatorul. Este locul Epifaniei, adica aratarea Domnului.



Pentru localnici, insa, Iordanul este viata si moarte la propriu, prin faptul ca este un rau de granita, are mare importanta in mentinerea pacii in Orientul Apropiat. Fiind cea mai importanta sursa de apa din zona, este ravnit si impartit intre mai multe popoare in acelasi timp. Este greu de imaginat pentru cineva care vine dintr-o tara binecuvantata cu multe ape ce inseamna de fapt acest unic curs de apa dintr-o zona asa de arida si de intinsa. Si cel mai bine am inteles aceasta cand am ajuns in Pustiul Hozeva, la Manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul, in nordul desertului Iudeii.
Pustiu cat vezi cu ochii. Doar un firicel de apa de-a lungul canionului aduna un cordon de verdeata in tinutul stancos. Se vede ca un sarpe verde intr-o mare si uscata intindere cafenie. Soarele e nemilos in aceste parti, iar lipsa apei este cat se poate de evidenta. Manastirea cocotata pe un perete abrupt al canionului sfideaza parca legile firii. Aici, pelerinii se pot inchina la moastele sfintilor care au vietuit in aceasta manastire, dar si la racla cu moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Neamt sau Hozevitul.
Povestea despre viata sfantului ne-a spus-o detaliat parintele ghid, chiar in incinta manastirii. Sfantul Ioan cel Nou de la Neamt, care s-a nascut in satul Crainiceni, a fost de copil educat de bunica sa in spirit crestin. In anul 1936, la numai 23 de ani, monahul Ioan Iacob a parasit obstea Manastirii Neamt pentru a veni in Tara Sfanta. A vietuit timp de 10 ani la Manastirea Sfantul Sava de langa Betleem, fiind paraclisier si infirmier, scriind invataturi si versuri duhovnicesti, luand parte la slujbe, rugandu-se si nevoindu-se. Cu aprobarea Patriarhului Nicodim, in anul 1947, in Biserica Sfantului Mormant, a fost hirotonit diacon.
In acelasi an, la Mormantul Domnului este hirotonit preot, iar Patriarhia Romana il numeste egumen la Schitul romanesc Sfantul Ioan Botezatorul de pe Valea Iordanului. Savarseste zilnic, vreme de 5 ani, Sfanta Liturghie in limba romana, scrie si reconditioneaza chiliile si biserica schitului. In anul 1952 se retrage din ascultarea de egumen si intra in obstea Manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul. Timp de 7 ani vietuieste in Pestera Sfintei Ana, in post si in lipsuri, mancand doar o data pe zi pesmeti si masline, dormind doar o ora pe noapte.
E greu de imaginat traiul in aceste locuri aspre, lipsite parca de orice urma de viata, insa tocmai aceasta departare de lumesc face aceste locuri pustii atat de iubite de monahii nevoitori. Si-a dat sufletul in mainile Domnului in anul 1960, fiind inmormantat chiar in pestera. In anul 1980, cu binecuvantarea Patriarhului Ierusalimului, moastele Sfantului Ioan sunt stramutate cu mare cinste in Manastirea Sfantul Gheorghe Hozevitul. La 20-21 iunie 1992, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane l-a cananizat ca sfant, cu data de praznuire la 5 august, iar anul acesta, si Patriarhia Ierusalimului a proclamat canonizarea sfantului.
Inchinarea la moastele Sfantului Ioan Iacob este o mare onoare pentru pelerinii romani. Viata sfantului este un extraordinar exemplu de vointa, smerenie si dragoste de Dumnezeu. Este imposibil sa nu-ti tresalte inima de bucurie in fata raclei sfantului roman si sa nu te gandesti cu dor la tara ta, la semenii de acelasi neam cu tine. Te umpli de o bucurie romaneasca sfanta ca in acest loc in care s-au nevoit mari sfinti precum Sfantul Ilie si Sfanta Ana, mama Maicii Domnului, ai intalnit un sfant roman. Cu cuget usurat am pornit spre perla podoabelor romanesti din Tara Sfanta: Asezamantul Romanesc de la Ierihon.




Ierihonul este un oras din Palestina, numit si orasul palmierilor deoarece vegetatia este foarte bogata in palmieri. Este orasul biblic, cel mai vechi din lume, situat in cel mai jos punct de pe glob. Un loc greu incercat, in care religiile monoteiste isi clameaza de secole intaietatea. Prin pronie divina, dar si prin dragostea si evlavia credinciosilor, in anul 1999 se incepe constructia unui Asezamant Romanesc aici pe pamantul sfintit de pasii Mantuitorului. Inainte de revolutie, Biserica Ortodoxa Romana a primit un teren de la o familie de romani credinciosi stabiliti aici. O donatie importanta si binecuvantata, care a permis nasterea gandului existentei unui asezamant al romanilor.
Pe parcurs s-au mai cumparat si alte terenuri, deoarece suprafata initiala nu era suficienta pentru un astfel de proiect. Arhimandritul Ieronim Cretu, cel care a fost Superiorul Asezamintelor Romanesti din Tara Sfanta timp de 20 de ani, a urmarit si coordonat indeaproape bunul mers al lucrurilor.
Biserica mare in centrul curtii este inconjurata de cladiri inalte (chilii, trapeza, biblioteca, sali de conferinte) care par sa o apere. Nici nu-i de mirare. Intr-un mediu destul de ostil, te simti protejat in interior ca intr-o fortareata.
Altarul bisericii mari a fost sfintit in anul 2000 de catre Preafericitul Parinte Patriarh Teoctist, cu hramurile Nasterea Domnului si Sfintii Romani. Biserica a fost proiectata de arhitecti romani si pictata in stil bizantin, evident de pictori romani. Paraclisul aflat in vecinatatea bisericii poarta hramurile Sfantul Proroc Daniel si Sfanta Parascheva. Desi lucrarile s-au finalizat cu ceva timp inainte, Acordul Patriarhal de restabilire a comunitatii bisericesti depline a fost semnat abia in 2014 de catre Preafericitul Parinte Patriarh Daniel si Preafericitul Parinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului. Astazi, Asezamantul se infatiseaza mai frumos ca niciodata.
Din icoana-mozaic de la intrare, Sfantul Ioan Iacob intampina pelerinii romani cu urmatorul indemn:
Fii pribegi ai tarii mele,
Necajiti printre straini,
Nu uitati menirea voastra,
De romani si de crestini.
Jertfa, staruinta si multa suferinta a compatriotilor nostri care s-au nevoit in aceste locuri nu pot fi trecute cu vederea. Au fost adesea necajiti si impovarati de multe neajunsuri, dar au avut mult dor de cele sfinte si multa dragoste de Dumnezeu. Intr-o lume mereu in conflict, cativa crestini romani au stiut sa pastreze lumina si pacea in suflet.




vineri, 21 octombrie 2016

Omul trece, cuvintele Scripturii raman

Indemnul totdeauna lucrul tau sa-l incepi cu Dumnezeu a fost din batrani litera de lege, respectata cu sfintenie de taranul roman ale carui intelepciune si credinta erau native. Raportarea permanenta la Dumnezeu si urmarea modelului de vietuire a sfintilor au fost conditiile de baza ale vietii oamenilor de la tara care au gasit intotdeauna sprijinul in credinta. Si asta nu pentru ca traiul ar fi fost mai greu, ci pentru ca oamenii erau mai curati cu inima si mai apropiati de cele sfinte. Munceau din greu,  caci stiau ei din Epistolele Sfantului Apostol Pavel citite in biserica: Daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance, dar nu uitau sa multumeasca, nu uitau sa posteasca, nu uitau de ziua Domnului si de sarbatori. Meseria era candva considerată bratara de aur, innobila omul.

Din invatatura bisericii, inteleasa in modul cel mai simplist cu putinta, s-au nascut principii de viata sanatoase, pe care taranul avea grija sa le transmita copiilor ca pe o zestre de mare pret. Chemarea lui Dumnezeu in toate zilele, in toate lucrurile intreprinse de-a lungul intregii existentei pamantesti genera respect fata de munca si fata de semeni. Tot ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi la fel; caci in aceasta este cuprinsa Legea si Prorocii. (Matei 7) - adica mai simplu ce tie nu-ti place altuia nu-i face. Intelegeau ca semenul are aceleasi drepturi, ca nimeni nu e mai presus si ca nimic nu-i da dreptul sa-l batjocoreasca. Sa nu rasplateasca cineva cuiva raul cu rau spunea Sfantul Apostol Pavel. Razbunarea nu este o solutie, ba mai mult decat atat, batranii considerau ca este arma prostilor. Tot din Matei 7, oamenii au invatat ca nu trebuie sa contorizam greselile celorlalti atata vreme cat noi insine gresim la tot pasul: Nu judecati, ca sa nu fiti judecati - adica de ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tau si nu te uiti cu bagare de seama la barna din ochiul tau?
De aici invata omul smerenia, ingaduinta, indelunga-rabdare si dragostea. Toti suntem supusi greselii, prin urmare, trebuie sa avem ingaduinta unii fata de altii. Faceau fapta buna in mod natural, caci stiau ca fapte lor sunt cea mai graitoare carte de vizita a omului. Auzisera tot in biserica: Orice pom bun face roade bune, dar pomul rau face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rau nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este taiat si aruncat in foc. Asa ca dupa roadele lor ii veti cunoaste. (Matei 7)
In tinda bisericii traiau si cu sfintele invataturi se hraneau. Si acum biserica invata aceleasi lucruri... insa, cine are urechi de auzit, sa auda. Si mai stia taranul roman ca dar din dar se face rai!, pentru ca ce poate da omul din avutul sau si sa nu fie de Sus. Dumnezeu da darul bogat si din prisosul lui, da si omul mai departe cate o farama catre cel ce are nevoie. Este o mare intelepciune si smerenie in a recunoaste ca tot ceea ce ai e dar primit pentru osteneala ta, a altora sau pur si simplu din prea multa Lui milostivire. Nimic nu poate face omul fara Dumnezeu. Staruiau in credinta oricat de greu ar fi fost. Stiau ca muta muntii. Se rugau noaptea la opait, se imbracau cu hainele cele mai bune de sarbatori si nu batjocoreau pe Dumnezeu, nici pe cele create de El.
In zilele noastre e plin vocabularul de expresii batjocoritoare la adresa randuielilor Bisericii Ortodoxe, a sfintilor si a lui Dumnezeu. Zicatori si bancuri de tot felul nu iarta pe nimeni, luand in balon si biserica, si pe slujitorii ei, vulgaritatea lingvistica ajungand adesea pana la blasfemie.  Chiar si credinciosii au de infruntat de nenumarate ori duhul lumii. Regulile vietii parca s-au schimbat si putini sunt cei care mai recunosc virtutile Ortodoxiei, iar Sfintele Scripturi sunt considerate depasite si nepotrivite in timpurile asa-zis moderne. Omul parca a uitat ca este trecator. Nu se mai regaseste in Evanghelii.
Este un continuu care pe care, nu se mai pretuieste aproapele, nici creatia, nici Creatorul, iar respectul pentru munca a disparut. Ce poti sa-i mai ceri corporatistului incarcat de sefi peste masura cu sarcini si responsabilitati, pe principiul copilul care nu plange, nu-i da masa sa mance? Munceste si el cu sila si scarba pe principiul timpul trece, leafa merge! Jobul nu mai incepe cu Dumnezeu. Jobul este nici mai mult, nici mai putin decat un rau necesar, care incepe si se termina cu o cartela de pontaj atarnata la gat.

miercuri, 12 octombrie 2016

Cu fata la idoli

Inchinarea la idoli presupune venerarea chipurilor cioplite,  invocarea duhurilor si increderea in puterea lor.  Este inchinarea la obiectul creat de mainile oamenilor si nu la Creatorul lumii, este ignorarea lui Dumnezeu si inlocuirea Lui cu diverse nascociri ale mintilor proprii. In Antichitate, inchinarea la idoli era o practica frecvent intalnita si, desi aduceau jertfe, oamenii nu-si schimbau cu nimic gandirea si comportamentul lor, de multe ori fiind motiv de tortura sau supunere la diverse persecutii. Nesupunerea crestinilor la aceste obiceiuri pagane atragea dupa sine prigoana, chinuri si chiar osanda la moarte. Se murea infricosator.
Pentru marturisirea dreptei credinte si pentru neinchinarea la idoli,  multi au primit cununa muceniciei. Poporul nostru nu a ramas in istorie ca fiind un mare inchinator la idoli, ci mai de graba este cunoscut ca fiind un popor de oameni credinciosi si pasnici, apropiati de biserica si pastratori de traditii. Increstinarea s-a facut inca de la începuturi, iar dreapta credinta ortodoxa a fost marturisita din plin pe meleagurile tarii noastre. Voievozii si domnitorii au fost crestini, iar acest lucru a permis inflorirea in plan spiritual. Mult mai tarziu, influentele occidentale au patruns in spatiul dintre Carpati si Dunare, incercand sa cucereasca, sa dezbine si sa se impuna in aceasta zona, lovind tocmai in credinta, impunand conducatori straini de neam si de ortodoxie. Dezlipirea maselor de Biserica le face vulnerabile si usor de controlat.
Astfel, noile curente au patruns cu usurinta si s-au instalat in popor. Apucaturi de tot felul s-au dezvoltat in societate, modificand scopul si ritmul vietii, liberalizand pacatul, rasturnand valorile si desfiintand traditiile. Notiunea de idol nu se refera numai la zeii mincinosi din vechime, ci are noi intelesuri in timpurile noastre. Fiecare generatie si-a creat idoli conformi cu vremurile si modelele timpului. Tot idoli sunt si iubirea de argint, lacomia si orice lucru si viciu care-l robesc pe om si-l indeparteaza de Dumnezeu, facandu-l sa traiasca pur lumeste.
In poezia Cand era Dumnezeu Mai jos, Marin Sorescu surprinde atat de sugestiv departarea omului de Creator: Mai de mult era Dumnezeul mai jos,/Ne vedea mai bine, zicea maica./Acum, s-a suit sus rau,/Nu mai are ochi pentru noi./Si ofta. Este un paradox. Ne-am indepartat atat de mult, am taiat orice conexiune cu Divinitatea, am sapat prapastii de netrecut si ni se pare ca Dumnezeu s-a departat de popor. Am slutit chipul Lui si nu-l mai recunoastem ca fiind parte din noi. Am rasturnat randuiala prin nepasarea fata de cele duhovnicesti, am falsificat ierarhia valorilor prin grija exacerbata pentru cele materiale. Canibalismul social si economic e in floare, iar setea de putere si lupta de interese fac jocul. Din toata truda sa, omul nu se mai satura niciodata si nimic nu-i implineste poftele. Nu e decat o desertaciune zgomotoasa. Bogatia da ocrotire temporara de acea grija de multe ramane continua.
Omul a ajuns la o relatie patimasa cu lucrurile, iar mintea este pervertita de atata otrava adunata, este doar pamanteasca si cugeta doar la cele vazute. Cate minti sunt, avem tot atatea patimi, caci omul umbla dupa voia lui si ce naste mintea lui, aceea face. Latura trupeasca a omului este aplecata cu precadere spre cele lumesti, iar sangele lui e greu de la atata imbuibare. Latura sufleteasca sufera orbita de bolile grijilor si a maririi de sine. Duhurile rautatii trimit sageti aprinse din toate directiile pentru a-l rupe pe om de toate cele duhovnicesti. Vremurile pretind parca necontenit sa fim mai performanti, mai frumosi, mai destepti. Sensul culturii s-a pervertit, s-a mercantilizat. Cunoasterea este utila doar in scopul performantei si a controlului. Nu mai avem cultura lumii traditionale romanesti, societatea nu mai functioneaza dupa criterii traditionale, ci a adoptat scheme sociale straine pe care, incapabila sa le asimileze, le-a combinat intr-un amalgam distrugator si neidentitar. Ideile traditionale de stornicie, valoare si trai simplu sunt depasite si lipsite de sens.
Cine mai vrea sa traiasca simplu intr-o lume materiala guvernata de dorinta de  îmbogățire, bunastare, comoditate? Buna chivernisire e doar o idee depasita, acum, excesul e la mare moda. Copiii sunt educati de supereroi si de retelele de socializare. Au modele performante din toate punctele de vedere, pentru ca li se cere sa devina tot mai eficienti. Sunt educati de ideea ca daca sunt performanti vor ocupa doar locuri fruntase. Toti trebuie sa devina "oameni de top". Oameni tari cu bani, pozitie sociala, relatii, insa fara o structura de rezistenta duhovniceasca si fara capacitatea de a se darui sau de a se jerfi catusi de putin. Bancile, jocurile de noroc, casele de pariuri, cluburile, mallurile sunt generatoare de vicii, lacomie, orgolii si pofte, iar mass-media alimenteaza neincetat. Totul se reduce la a trai bine si atat.
Petre Tutea spunea: Comunistii au vrut sa ne faca fericiti cu forta: ba, sa fiti fericiti, ca va ia mama dracului! Adica sa mananci bine, sa bei bine, sa dormi si la loc comanda!... si ne-am obisnuit asa. Apoi au venit altii care ne-au invatat sa traim tot mai bine, insa cu ce pret? Ne pierdem sufletele in nestire, ne risipim anii si intreaga viata alergand dupa himere. Iluzia fericirii dezvolta in om dorinte egoiste si atat de patimase, incat omul nu-si mai poate stapani poftele si ajunge sclavul lor. Slujim patimilor si ne inchinam cu frenezie idolilor acestei lumi, neiubind deloc pe Dumnezeu si pe aproapele nostru. Suntem mereu cu fata la idoli si nu mai vedem in jur... Candva tara era linistita, iar traiul era simplu. Frica de Dumnezeu era mare si oamenii aveau rusine. Acum nimic nu mai loveste constiinta... vremurile au luat-o razna si toate se indreapta spre nicaieri, ca intr-o poezie de Sorescu: Au crapat si mormintele./Sub tufele de flori uscate de sete./Cam incepe sa se crape pamantul...

joi, 25 august 2016

Vreau o tara ca acasa!

Ma uit in jur si nu inteleg de ce nu ne mai place acasa si de ce nu ne mai incape tara aceasta. Am pierdut cu totul semnificatia lui "acasa". Cerem nevricosi o tara ca afara. Poate n-am inteles noi: suntem afara, suntem cu totul pe dinafara! Ne este rusine cu ceea ce suntem, ne desconsideram si nu mai pretuim deloc identitatea acestui popor care s-a cladit cu multa truda si nevointa. Globalizarea ne sterge usor, usor orice legatura cu spiritul autentic romanesc, cu neamul nostru si mai mult decat atat ne face sa-l uram. Am ramas fara industrie, agricultura si armata. Doar Biserica se roaga cu staruinta pentru iubitoarea de Hristos armata. Care si a cui armata?
Schingium istoria peste masura, ne-am lepadat de trecut si parca vrem sa taiem atat de subtirele cordon ombilical care ne leaga cu tara aceasta pentru care generatii dupa generatii au varsat lacrimi si sange. Am pierdut constiinta trecutului si ne lipim tot mai tare de aceasta lume mare si larga care ne promite bunastare, siguranta, pace. Promite sa traim bine.
M-a uimit dintotdeauna dialogul dintre Mircea cel Batran si Baiazid din Scrisoarea a lll a. Eu? Imi apar saracia si nevoile si neamul... Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, raul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este, Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste; N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid/ Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid! Odinioara, mai-marii statului isi pretuiau avutul si erau chiar recunoscatori pentru avutul lor.  Stiau ca goana continua dupa avutii nu foloseste la nimic, din contra, epuizeaza si aduce multa suferinta. Cum spune si Ecleziastul: Mai bine o mana plina de odihna, decat amandoi pumnii plini de truda si goana după vant.
Iubirea de mosie - ce vorbe mari si ce simtaminte... Cine mai intelege azi iubirea de mosie? Cine ar mai lua bacul in tara aceasta daca s-ar cere definitia cuvantului "mosie" din acest context? Candva legatura omului cu glia, cu pamantul, cu neamul... aducea liniste, impacare si sentimente nobile. Umplea inima de bucurie. Taranii plangeau pentru pamantul lor si-l sarutau cu recunostinta. Lacrimile celor drepti au odihnit generațiile care, agatate de cer, au razbit mai lesne incercarile vietii. Stefan cel Mare si Sfant spunea: Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri si a urmasilor urmasilor vostri in veacul vecilor (Barbu Stefanescu Delavrancea, "Apus de Soare").
Acum cateva sute de ani aveau constiinta trecutului, dar erau preocupati indeosebi de viitor. Stiau ca au responsabilitate pentru generatiile viitoare. Aveau o paine de asigurat pentru nepoti si stranepoti. Carma tarii nu putea fi lasata la voia intamplarii. Le-ar fi crapat obrazul de rusine. Nu s-au ridicat cu manie impotriva celor puternici, dar nici nu au dispretuit pe cei mai slabi. Stramosii nostri erau frumosi si intelepti. Si-au aparat avutul de dusmanii care ravneau bogatiile acestei tari, caci tara era bogata. Se traia bine din resurse proprii. Astazi nu ne mai ajung nici toate bunataturile pamantului, iar tara se vinde din interior. Nu e nevoie sa mai vina nimeni sa ne atace. Vindem sau mai bine zis dam noi totul pe gratis.
Astazi parca generatiile sunt manate de convulsii prostesti si de o asa-zisa intelepciune lumeasca care naste monstri si robi. Pamantul e plin de conducatori si de condusi. Generatiile se contesta intre ele, cer mult unii de la altii, cultiva raul raspunzand cu manie la manie, cu ura la ura si cu indiferenta la orice. Toti vor o lume mai buna si pare ca-i mai buna in alta parte... Au trecut civilizatii, imperii, au cazut neamuri, au trecut faptele lor, limbile lor au fost uitate si urmele lor au fost sterse precum se sterge praful de pe o carte veche. Si-au intins bratele ca niste caracatite inghitind popoare, ca mai apoi sa se rupa in bucati si sa flamanzeasca.
Istoria e lunga si intortocheata, morala e scurta: nimic nou sub soare. Civilizatiile curg si se nasc altele care-si scriu numele peste cenusa lor. Si mor si iar se nasc, de fiecare data mai lacome si mai insetate de putere. S-au ridicat pastori, invatatori si intelepti pe care lupii lumii fara de iubire i-a ingropat ca sa le stearga urmele. Creaturi fara de tel au creat situatii generatoare de istorie, evenimente hilare pe care omenirea le-a indurat si pe care inca le indura crezand ca intr-o zi vor stapani pamantul. Cei vrednici de dispret sunt pusi la carma lumii, luptand pentru drepturi, dar semanand continuu moarte. Limbi mincinoase ambaleaza raul si-l vand frumos.
Grasii pamantului nu se mai satura, sunt niste marionete in cautarea slavei lumesti. Dorintele intunecate si iluzii vremelnice dicteaza cursul vietii tuturor. Scormonesc pamantul pentru a-i lua resursele. Cararile pamantului au devenit plictisoare, caci generațiile le-au exploatat neincetat. Lumea e in cautarea bunastarii, desi inca se mai moare de foame. Are pretentia ca e generoasa, dar egoismul fiecaruia e stimulat si alimentat permanent. Pretinde ca e sanatoasa, insa cancerul si depresia fac ravagii chiar si in randul pruncilor. Lumea este cel mai mare cimitir. Pamantul cunoaste mai multi morti decat vii, insa acest curcubeu de iluzii ne sopteste neincetat ca moartea e foarte departe. Traim de parca n-am muri niciodata si cu toate acestea singura certitudine pe care o are omul este aceea ca va muri.
Pana si natura si-a intors spatele de la noi. Anotimpurile s-au razvratit, si-au pierdut ordinea si durata lor. Pamantul refuza sa-si mai dea roada lui la vreme. Timpul biciuieste toate chipurile lumii care cer neincetat, iar noi mergem orbeste dusi de val. Nu mai producem, doar consumam. Nu mai prețuim, risipim doar. Nu mai gandim, facem asa cum ni se spune. Iar noi... tinem cu unii, maine cu altii, roman dispretuieste pe roman si impreuna dispretuiesc tara. Ne dam mana cu strainii si-i numim frati, in timp ce acasa copiii nostri mor de foame. Numim pe altul frate, iar copilul de acasa nu are cui sa zică "tata". Intrusii au un drept mai mare in tara noastra, in timp ce ai nostri sunt sclavi in tara lor.
Unde sunt patriotii de altadata si mai-marii care nu-si tradeaza patria?
Unde e neamul de piatra care iubea tara si o apara pana la ultima suflare? Cui ii este dor de Romania, cine vrea sa stea acasa?
Unde au disparut mandria cu care se canta odata?

Muica, suntem neam de piatra
Cand e vorba pentru vatra,
Suntem pui de Brancoveni,
De panduri si de Jieni.

Daca n-aveam munti cum sunt,
Ii scoteam si din pamant,
Dunare daca n-aveam,
Jiul Dunare-l faceam
.
Oare cati mai au curajul si pot sa spuna fara teama Vreau o tara ca acasa! 

luni, 25 iulie 2016

Nume romanesti care au revolutionat intreaga existenta a lumii

De la Sfantul Apostol Andrei, Intaiul chemat al Mantuitorului Iisus Hristos, a inceput mantuirea neamului nostru. El este luminatorul pamantului tarii noastre, cel ce ne-a invatat a ne inchina Preasfintei Treimi. Strabunii nostri, ducand o viata simpla, dar curata, au ales calea cea stramta a mantuirii, sfintind adesea pamantul cu rugaciunile, lacrimile si sangele lor. La tampla Bisericii a prins contur unitatea, identitatea si sensibilitatea neamului acestuia, de aceea suntem datori sa ne rugam astfel: "Sfintilor romani, voi, care sunteti podoaba neamului nostru si roada lui cea mai de pret: mucenici, care ati murit pentru Stapanul Hristos; ierarhi, care ne-ati pastorit cu sfintenie; cuviosi, care v-ati nevoit ca niste ingeri in trup; marturisitori, care ati pazit dreapta credinta; si voievozi, care ne-ati aparat Biserica si neamul, stati tari, precum ati si stat, inaintea tronului lui Dumnezeu, rugandu-va cu lacrimi sa ne ierte pacatele si sa ne intoarca spre toata fapta cea buna."
Si asa am ajuns sa fim cunoscuti ca fiind un popor credincios si muncitor, care a nascut sfinti, dar si oameni care au revolutionat intreaga existenta, contribuind la dezvoltarea si modernizarea lumii pe toate planurile. Fie ca vorbim de tehnica, medicina, transporturi, constructii, sport... etc., nume mari si-au pus amprenta decisiv schimband cursul istorie. Am fost primii in multe, deschizand drumuri si noi orizonturi, am fost scanteia care a generat schimbarea. Poate putini mai stiu sa scrie in zilele noastre cu stiloul, insa pentru noi romanii ar trebui sa fie o mandrie si o datorie sa-l folosim, deoarece acesta a fost inventat de un roman. In anul 1827, Petrache Poenaru si-a brevetat atat de utila inventie: primul stilou modern cu pompita, folosit cu succes pana in zilele noastre. Inlesnirea scrierii a favorizat cu siguranta dezvoltarea pe toate planurile.
Prima rafinarie langa Ploiesti si petrolul romanesc, primul combustibil comercializat, au facut ca Bucurestiul sa devina in anul 1857 primul oras din lume iluminat cu petrol lampant. De asemenea Timisoara, primul oras cu tramvai tras de cai, este si primul din Europa, iluminat public. In anul 1884, strazile sunt dotate  cu 731 de lampi de iluminat electric, pe o lungime de 59 km. Ideile bune s-au raspandit repede, astfel incat astazi aproape toate orasele lumii se bucura de iluminatul public.
Primele silozuri din beton armat, din lume, sunt construite de catre Anghel Saligny, la Braila si Galati (1888-1889), iar intre 1890 si 1895 construieste podul peste Dunare de la Cernavoda. Cel mai lung din Europa la acea data, considerat pana in zilele noastre o adevarata capodopera si un simbol al ingineriei romanesti. In anul1906, inventatorul roman Traian Vuia realizeaza primul zbor autopropulsat cu un aparat mai greu decat aerul. E drept ca a zburat pe o distanta de doar 12 metri, la o inaltime de aproximativ un metru, ceea ce pare foarte putin in zilele noastre, insa a reprezentat un pas urias in istoria aviatiei. A fost dovada ca se poate, iar astazi mii si mii de avioane impanzesc cerul.
Nicolae Constantin Paulescu revolutioneaza medicina descoperind hormonul antidiabetic eliberat de pancreas: insulina. O descoperire colosala care a salvat vieti si a redat multora puterea de a lupta cu demnitate impotriva mortii. O lume intreaga salvata de ilustrul nostru om de stiinta.
10 absolut! Am putea spune ca istoria sportiva cunoaste apogeul la 10 absolut. Vara lui 1976, Jocurile Olimpice de la Montreal, o fetita din Onesti, de numai 14 ani si 7 note de 10. Este, cu siguranta, cel mai cunoscut moment sportiv din toate timpurile. Primul si surprinzatorul 10. Atat de surprinzator, ca tabela a afisat nota 1.00. Nadia Comaneci, prima sportiva din lume cu un exercitiu perfect.
Nici la capitolul fotbal nu am stat foarte rau… Nu am excelat, dar am avut momentele noastre de glorie, iar pentru ca tocmai sa incheiat Campionatul, nu pot sa nu amintesc cate ceva. Helmuth Duckadam -Eroul de la Sevilla a carui performanta este inscrisa in Cartea Recordurilor - a aparat toate cele patru lovituri de departajare in Finala Cupei Campionilor Europeni cu FC Barcelona. Visul oricarui portar a fost implinit in 1986 de catre portarul echipei Steaua Bucuresti. Si tot roman este si primul fotbalist care a castigat Cupa Campionilor Europeni cu doua echipe diferite. Miodrag Belodedici castiga Cupa in 1986, jucand la Steaua Bucuresti, iar in 1991 jucand si inscriind un gol pentru Steaua Rosie Belgrad.
Performante formidabile, minti de invidiat si experiente care, exploatate fiind, au dus la progres. Am mentionat doar cateva momente care s-au remarcat de-a lungul timpului, insa istoria abunda de astfel de momente in care romani priceputi si talentati au iesit in fata, uimind o lume intreaga. Eu cred ca Romania este o tara frumoasa si bogata, o tara cu resurse si oameni inzestrati. Cine crede altfel nu are decat sa cerceteze istoria acestui neam de la inceputurile lui si va afla.